N. Breban – trimis in fata justitiei

Nicolae Breban

N. Breban – trimis în faţa justiţiei

••• Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică  din „funcţiile” mele !

••• Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!

Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?!

La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură  erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi bilblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totodeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”

După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră  NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoare a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!

„A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)

Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică  din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul ’72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)

Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleţiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „reaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu”, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manucris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin. (?!) Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanul Bunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptâmâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! – a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!

Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!

Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?

Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunsocuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!

Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi  noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!

 

Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,

Nicolae  BREBAN

Paris, 9 aprilie 2011

Aura Christi

Breban – colaborator al securităţii?

http://ideeaeuropeana.wordpress.com
http://www.blog.ideeaeuropeana.ro

http://www.ideeaeuropeana.ro


http://www.europressgroup.ro


http://www.contemporanul.ro


http://ideeaeuropeana.wordpress.com